391

Teologia icoanei în lumina Tradiției Ortodoxe

Publicat în urmă cu 2 ani, în Parohia Sintesti, de
Teologia icoanei în lumina Tradiției Ortodoxe

(referat susținut de preot Mihalache Marian Aurelian la şedința administrativă lunară a preoților din cadrul Protopopiatului Urziceni - 09 mai 2017)

Cuvântul icoană este de origine greacă: ,,eikon” înseamnă imagine sau portret. Pe vremea când imaginile creștine erau în formare, Bizanțul desemna prin acest cuvânt orice reprezentare a lui Hristos, a Fecioarei Maria, a unui sfânt, a unui înger sau a unui eveniment din istoria sfântă, chiar dacă acea imagine era pictată, sculptată, mobilă sau monumentală și indiferent de tehnica cu ajutorul căreia ar fi fost elaborată.

Tradiția Bisericii afirmă că prima icoană a lui Hristos a apărut încă din timpul vieții Sale pământești. Era imaginea numită în Occident „Sfântul Chip”, iar în Biserica Ortodoxă „imaginea nefăcută de mână omenească”.

Istoria provenienței acestei prime imagini a lui Hristos ne este transmisă de textele Liturghiei ce-i este dedicată, la 16 august. Astfel „înfățișând Preacuratul Tău Chip L-ai trimis credinciosului Abgar, cel ce voia a Te vedea, Tu Care după Dumnezeire, nevăzut ești Heruvimilor” (stihirea glasului 8 de la Vecernie). Cea mai veche mențiune pe care o avem se află într-un document numit „ Doctrina lui Addai”, episcop al Edesei.

În ce privește originalul icoanei, adică pânza pe care era imprimat chipul Mântuitorului, el a fost multă vreme păstrat la Edesa ca cel mai de preț odor al orașului.

În cursul perioadei iconoclaste, Sfântul Ioan Damaschinul amintește de imaginea făcătoare de minuni, iar în 787 Părinții Sinodului VII Ecumenic se referă la ea în mai multe rânduri. În 944, împărații bizantini Constantin Porfirogenetul și Roman I cumpărară sfânta icoană la Edesa. Ea a fost apoi transportată cu mare alai și așezată în biserica Fecioarei din Pharos.

Așadar, Biserica afirmă existența unor imagini autentice ale lui Hristos; aceste imagini au existat dintru început,iar despre ele avem chiar și o atestare istorică. Icoana lui Hristos reproduce trăsăturile Dumnezeului devenit Om iar icoana Maicii Domnului reprezintă, dimpotrivă, prima ființă umană care a realizat țelul Întrupării- îndumnezeirea omului.

Potrivit tradiției ortodoxe, Sfântul Evanghelist Luca ar fi pictat puțin după Cincizecime, primele trei icoane ale Fecioarei:„Eleousa-Milostiva”;„Odighitria - Călăuzitoarea” ;datele despre cea de-a treia sunt confuze (ar fi semănând cu cea a Fecioarei din „Deisis”-orantă adresându-se lui Hristos).

Marea majoritate a monumentelor arte sacre din primele trei veacuri (mai ales cea din Răsărit) au fost distruse de iconoclaști, cruciați sau pur și simplu de timp. Așadar nu știm cum arătau primele icoane ale lui Hristos sau ale Maicii Domnului, însă puținul rămas ne lasă să bănuim că nu era vorba de niște portrete pur naturaliste, ci de o altă realitate, întru totul nouă și cu totul specific creștină.

Din secolul IV, odată cu debutul erei constantiniene, începe pentru Biserică o nouă perioadă, ieșind din recluziunea forțată și își deschide larg porțile către lumea antică. Se construiesc datorită afluxului de noi convertiți lăcașuri de cult mai vaste. Simbolurile din primele veacuri sunt înlocuite cu ciclurile mari istorice ce reprezentau evenimentele Vechiului și Noului Testament, sub forma unor picturi monumentale.

După condamnarea ereziei lui Arie la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, adevărul de temelie al credinţei creştine despre dumnezeirea lui Iisus Hristos a început să fie propovăduit şi prin culorile icoanei. André Grabar remarca: „în nici un alt interval de timp din istoria artei creştine nu au fost ilustrate atâtea pasaje din Evanghelii, în care Iisus este arătat în slava Sa”.

Dar, cu toate că slava lui Dumnezeu nu este o realitate abstractă, ci una accesibiă omului – „Şi noi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl” (Ioan I, 14), scria Evanghelistul Ioan, unul dintre ucenicii care au fost martori ai descoperirii dumnezeieşti de pe muntele Tabor – realitatea dumnezeirii nu poate fi înfăţişată în mod direct, aşa cum este de negrăit în cuvinte. Icoana reprezintă doar „atât cât este cu putinţă, slava dumnezeirii”.

În centrul învăţăturii dogmatice ortodoxe stă afirmaţia că Dumnezeu Cuvântul s-a făcut om, deschizând prin aceasta omului calea înspre îndumnezeire. Iar icoana afirmă prin culori acest adevăr de credinţă fundamental. Cu prilejul crizei iconoclaste (secolele VIII şi IX), Biserica a fost însă obligată să exprime explicit teologia icoanei. Problema dezbătută atunci a fost dacă este posibilă reprezentarea credinţei prin mijloacele artei, dacă este posibilă cu adevărat o imagine a lui Hristos, în care să fie reprezentat în acelaşi timp trupul omenesc al Mântuitorului şi strălucirea dumnezeiască a slavei Sale.

Miza disputei iconoclaste era mare, pentru că apărătorii icoanelor au înţeles foarte bine că acela care refuză icoana, neagă întruparea Cuvântului. Întruparea face posibilă icoana, prin urmare, cine spune că nu este cu putinţă să Îl reprezentăm pe Fiul lui Dumnezeu, nu tăgăduieşte doar icoană, ci şi Întruparea Sa.

Unul dintre argumentele iconoclaştilor se întemeia pe credinţa maniheică potrivit căreia materia este rea, prin urmare nu se cuvine să fie redat cu ajutorul materiei (culori, lemn, mozaic) chipul lui Dumnezeu. Împăratul Leon al III-lea, care a pornit în 726 prima criză iconoclastă, spunea: „Domnul nu suportă să fie zugrăvit un portret al lui Hristos care este mut şi fără suflare, făcut din materia pământului pe care Sfânta Scriptură o dispreţuieşte”. Dar acest dualism este străin Bisericii creştine, căci nimic din ceea ce a creat Dumnezeu nu este rău.

Primul autor care a realizat o sinteză a teologiei icoanei a fost Sfântul Ioan Damaschin (675-749). În „Cele trei cuvinte împotriva celor care resping icoanele”, răspunde şi acestei acuzaţii aduse icoanei făcute din materie „mută şi fără suflare”, din materia vrednică de dispreţ: „Nu desconsidera materia, n-o socoti rea, căci ea nu este lipsită de cinste! Căci, nimic din ceea ce a creat Dumnezeu nu este de ruşine. Aceea este opinia maniheenilor. Nu este de ruşine decât ceea ce nu îşi are cauza în Dumnezeu, fiind născocit de noi prin aluneca-rea voită de la ceea ce este în acord cu natura, spre ceea ce este împotriva naturii, lăsând voinţa noastră să rătăcească, adică păcatul” sau: „Eu cinstesc materia nu ca şi cum ar fi Dumnezeu, ci pentru că este umplută de energie divină şi de har”.

Însă cel care a provocat adevărata dispută teologică referitoare la icoane a fost fiul lui Leon al III-lea, adică împăratul Constantin al V-lea. El a convocat în 754 sinodul iconoclast de la Hieria, alcătuind personal lucrări teologice împotriva icoanei. Constantin al V-lea pretindea că icoana, „pentru a fi într-adevăr chip (copia), trebuie să fie de o fiinţă cu prototipul”. Prin aceasta, dezbaterea a devenit una hristologică, având în centru persoana lui Hristos şi cele două firi ale Sale.

Sfântul Teodor Studitul (759-826), ultimul mare teolog din perioada iconoclastă, a rezumat învăţătura ortodoxă despre icoană, subliniind că: „La orice lucru reprezentat iconic, se reprezintă nu natura, ci ipostasul lui”. Cu alte cuvinte, icoana este chipul unei persoane, prin urmare, în trăsăturile personale ale feţei lui Iisus S-a făcut văzută persoana dumnezeiască a Cuvântului. Altfel spus, chipul lui Iisus din Nazaret este chipul Celei de-a doua persoane a Sfintei Treimi.

Dacă Întruparea Cuvântului face posibilă icoana lui Hristos, este temeiul ei dogmatic, şi invers, icoana este o afirmaţie, o mărturie, o formă de propovăduire a credinţei noastre în Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Şi cum venirea Fiului lui Dumnezeu în lume a deschis calea sfinţirii omului prin lucrarea Duhului Sfânt, icoanele sfinţilor afirmă tocmai această posibilitate a îndumnezeirii omului. Dar nu numai omul este transformat prin venirea Mângâietorului, ci întreaga creaţie. Iar icoana înfăţişează această transfigurare a lumii.

Tot astfel, şi icoanele marilor praznice ne transmit, fiecare, o învăţătură. Acestea nu sunt simple imagini narative care se limitează la ilustrarea momentului istoric, ci ne descoperă şi sensul dogmatic al sărbătorii reprezentate.

Să analizăm de exemplu icoana Învierii. Spre deosebire de iconografia apuseană, care îl reprezintă pe Mântuitorul ridicându-se biruitor deasupra mormântului, în Ortodoxie icoana Învierii este pogorârea la iad. Hristos se pogoară la iad pentru a-l elibera pe Adam, adică pe omul copleşit de păcat, pe fiecare dintre noi. Hristos ne întinde mâna, pentru a ne scoate din infernul în care singuri ne-am afundat.

Acesta este chiar scopul cu care a venit în lume Fiul lui Dumnezeu: învierea fiecăruia dintre noi.

Aşadar, icoana reprezintă persoana sau evenimentul dincolo de limitările timpului şi ale spaţiului. Desigur, faptul istoric rămâne, dar este cuprins, înglobat în această perspectivă a veşniciei. Astfel, icoana apare şi ca memorial al lumii ce va să vină. Icoana este o imagine eshatologică.

Să cercetăm şi exemplul icoanei Cincizecimii. Cu toate că Sfântul Pavel nu se convertise încă, deci nu a fost prezent în momentul pogorârii Sfântului Duh peste apostolii întruniţi în „încăperea de sus” (cf. Fapte cap. 1 şi 2) el este întotdeauna reprezentat alături de Sfântul Petru. Aceasta pentru că, pornind de la schema iconografică paleo-creştină a lui Hristos di-dascalos – ea însăşi născută din reprezentarea antică a învăţătorului aflat în mijlocul ucenicilor – artiştii creştini au creat icoana Cincizecimii: după Înălţarea la cer a Mântuitorului, locul Său central între apostoli, locul Învăţătorului, rămâne gol. În schimb, potrivit promisiunii pe care le-a făcut-o Hristos: „Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, vă va învăţa toate [...] (Ioan 14, 26), apare Duhul Sfânt reprezentat sub forma limbilor de foc. Când spaţiul o permite, este reprezentată şi hetimasia, imagine a Sfintei Treimi, din care pornesc limbile de foc, pentru că aşa cum afirmă textul din Evanghelia după Ioan, Pogorârea Duhului Sfânt este o lucrare treimică: Duhul Sfânt este trimis de Tatăl, în numele lui Iisus Hristos. Asemenea reprezentări s-au păstrat mai cu seamă în mozaicurile din cupolele unor biserici precum Hosios Lukas din Focida (către anul 1000) sau San Marco, Veneţia (secolul al XII-lea).

La baza icoanei Cincizecimii sunt reprezentate mai multe personaje reprezentând „neamurile”, cărora li se adresează propovăduirea apostolică inspirată de Duhul Sfânt. Treptat, aceste personaje se reduc la unul singur, „regele Cosmos”, care simbolizează întreaga lume, căci învăţătura Bisericii s-a propovăduit la toate neamurile. În această perspectivă, prezenţa apostolului Pavel, apostolul neamurilor, este obligatorie, chiar dacă Saul s-a convertit abia după momentul Cincizecimii (cf. Fapte cap. 9).

Dar icoana nu înseamnă doar mărturisirea dogmei Bisericii. Icoana lui Hristos face vizibilă prezenţa Mântuitorului în mijlocul comunităţii creştine. Ferită de activitatea celor ce proiectează mersul lumii și departe de atmosfera înțepenită a muzeelor, icoana joacă un rol dinamic și ocupă un loc privilegiat în inima acesteia. Parte integrantă a rugăciunii și a cultului religios al Bisericii Ortodoxe,este și imaginea liturgică a acesteia, în înțelesul că nu poate fi deplin pricepută decât în contextul celebrării liturgice, care își află împlinirea în jertfa euharistică, față de care toate celelalte forme și fapte liturgice nu sunt decât o îndepărtată pregătire. Ea trimite tainic la Sfânta Euharistie, este în chip organic legată de aceasta.Este mărturisirea Întrupării Domnului și a Schimbării la Față a întregului cosmos. Departe de a înfățișa lumea sensibilă și universul așa cum le vedem noi, icoana ne dăruiește o viziune asupra lumii după inspirația Sfântului Duh, închipuirea unei lumi transfigurate.De aceea se cuvine să fie acordată o grijă însemnată materialelor întrebuințate la pictarea ei și pregătirii scândurii de lemn, nerășinos.

Teologie în culori și artă teologică, icoana are propria ei gramatică, propriile chei de lectură, care pot fi asimilate în mod treptat, pe măsura viețuirii liturgice. Lectura stăruitoare a textelor liturgice ale celor mai însemnate Sărbători creștinești ne ajută să stabilim rezonanța lor vizuală în icoanele ce le corespund,care, într-un anumit fel, cristalizează conținutul tainei celebrate; departe doar de a reprezenta taina liturgică, icoana o actualizează și o face prezentă.

Rezumat al tainei mântuirii, icoana ne înalță de la material la spiritual, de la chipul reprezentat la Prototipul lui. Icoana ne face contemporani cu fiecare dintre persoanele și întâmplările reprezentate.

Pentru vremurile noastre pline de rătăcire, icoana este un dar, ce ne poate ajuta să găsim un înțeles vieții. Ea ne oferă o altă viziune asupra lumii, în înțelesul pe care-l aflăm în cuprinsul Fericirilor. Deloc întâmplătoare, redescoperirea contemporană a icoanei ne călăuzește către sensuri noi. Icoana ne grăiește nu numai despre dragostea dintre oameni și despre restaurarea lumii, ci, și, mai ales, despre vocația fără pereche a omului.

Icoana nu poate fi povestită, ea trebuie privită. Ea ne privește pe noi mai mult decât o privim noi pe ea. Expresie completă și cuprinzătoare a ceea ce nu poate fi văzut, rememorare a lui Hristos Cel Înviat din Morți, a Născătoarei de Dumnezeu și a tuturor sfinților, icoana îi face pe toți aceștia prezenți, în chip tainic și mistic, într-o Cincizecime perpetuă și mereu reînnoită, căci întâlnirea se face doar prin și întru Sfântul Duh.

Icoana sfințește locul care o adăpostește. Ea se adresează tuturor vârstelor și tuturor neamurilor. Adevărat creuzet al unității, ea îi adună la un loc pe toți credincioșii și îi unifică. Contemplată cu ochii sufletului, se vădește a fi spațiu de întâlnire, de dialog, de împărtășanie.

Dacă vechiul Cain este cel ce stăpânește în fiecare om despărțit de Dumnezeu, fiindcă „cel ce nu s-a copt la flacăra Duhului Sfânt nu se poate numi om” (după cum ne atenționează Sfântul Grigorie de Nyssa), omul ce se îmbracă în Hristos devine, în schimb, divino-uman și icoană a lui Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE

1. Leon Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, Editura Apologeticum, 2006;

2. Michel Quenot, Sfidările icoanei o altă viziune asupra lumii, Editura Sofia, București, 2004;

3. http://www.teologie.eu/wp-content/uploads/2015/07/AB_1_Icoana.pdf
Trimite
Powered by InterChat

π 0.01755 sec - PID: 31729